Vlad Cristache: Mai poate exista un sentiment candid şi autentic în această lume jegoasă?
Vlad Cristache este unul dintre regizorii selecţionaţi în secţiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru care se va desfăşura între 26 octombrie şi 4 noiembrie la Bucureşti, cu spectacolul „Poveşti de faimilie” pus în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. După un debut nominalizat la premiile UNITER anul trecut cu „Peer Gynt” de la acelaşi teatru din Brăila şi un nou spectacol pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, Vlad Cristache este deja unul dintre numele cunoscute ale generaţiei noi de regizori. În următoarea perioadă va coordona din punct de vedere artistic proiectele noii săli a Teatrului de Comedie, unde dramaturgia contemporană românescă va ocupa un loc important.
Eşti prezent în FNT într-o secţiune numită „Teatrul de mâine”. Cum crezi tu că ar trebui să arate teatrul de mâine?
Nu agreez ideea că aş fi artistul zilei de mâine, mă consider artistul zilei de azi. Până la urmă eu lucrez texte ale zilei de azi, acum, pentru publicul zilei de azi. Sunt artistul de astăzi care mâine nu ştiu dacă va mai exista sau nu ca artist…
Dar cum ar trebui să arate teatrul făcut de o nouă generaţie de regizori?
În primul rând trebuie să fie onest. Să nu facem un spectacol doar de dragul de a-l face, pentru că există printre colegii mei tineri şi mai puţin tineri nevoia asta disperată de a lucra cu orice preţ, orice, chiar dacă înseamnă sau nu ceva pentru ei. Şi eu cred că e foarte important să lucrez, dar numai dacă textul înseamnă ceva pentru mine, doar dacă pot spune o poveste personală pe textul ăla. Cred că autenticitatea lipseşte în acest moment în teatrul românesc. Cât despre prezenţa în FNT mă bucură foarte tare pentru că, spre deosebire de alte festivaluri ale căror criterii nu le înţeleg, acest festival pare să aibă coerenţă. Pot să dau un exemplu foarte clar, Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea… n-am înţeles până la urmă abordarea lor legată de selecţie, care a fost făcută de un om respectabil şi în care au fost selecţionate două spectacole de-ale mele, „Poveşti de familie” de la Teatrul din Brăila şi „Crize” de la Teatrul de Comedie. Numai că peste selecţioner, nu ştiu ce s-a întâmplat şi am fost anunţat că „Poveşti de familie” trebuie reprogramat şi scos în afara concursului. Nu am înţeles criteriile care au stat la baza acestei decizii şi atunci am decis să nu legitimez această serbare şi n-am mai participat deloc.
Vorbeai de autenticitate şi onestitate. Care e povestea pe care vrei s-o spui tu la acest moment al existenţei tale artistice?
Mi se pare că trăim într-o societate care depersonalizează, în care cea mai valabilă întrebare pe care poţi să ţi-o pui este dacă acest tip de societate mai permite naşterea sau întreţine arderea unui sentiment dezinteresat, a unui sentiment de prietenie pură, de dragoste pură, nepervertit. Asta se răsfrânge şi în familie, apropo de „Poveşti de familie” în care vedem nişte copii de zece ani care se joacă de-a mama şi de-a tata în curtea din spatele blocului. Repetând tot ce fac părinţii acasă, îţi dai seama de traumele familiei, ale statului şi îţi dai seama că trăiesc într-o societate care a eliminat total candoarea, puritatea… practic vizualizezi monştrii de mâine în acei copii. Tema mea de suflet asta ar fi acum: Mai poate exista un sentiment dezinteresat, candid, sincer, autentic, în această lume jegoasă?
Imagine din spectacolul "Peer Gynt", foto Adi Bulboacă
Ok, dar dacă luăm în calcul strict momentul biologic, cât de greu e să te strecori, să-ţi faci loc în sistem?
Sunt convins că dacă eşti bun şi-ţi faci treaba, îţi găseşti loc sigur şi o să poţi să treci peste preconcepţia multora. Eu, de bine, de rău, montez. Lucrez ceea ce-mi place.
Atunci e vina absolvenţilor că nu se luptă suficient să îşi facă loc?
Eu m-am zbătut să fac spectacole şi întâmplător am şi reuşit. Mai e şi o chestiune de noroc… Poate nu întâmplător, poate impactul pe care l-a avut spectacolul meu de licenţă „Douăzeci de minute cu îngerul”, a însemnat ceva, a câştigat la Festivalul de Teatru Tânăr de la Piatra Neamţ, toate premiile importante. Apoi am avut norocul să pot lucra un text uriaş, „Peer Gynt”, la Teatrul din Brăila, cu Marius Stănescu în rolul principal, şi a avut un impact foarte mare pentru mine, pentru că am fost nominalizat la UNITER pentru cel mai bun debut. Acum sunt prezent în selecţia FNT. Şi în mintea profesioniştilor astea toate înseamnă ceva, înseamnă că am confirmat prin toate spectacolele pe care le-am făcut. Şi asta face să te bage lumea în seamă. Iar acum a apărut şi un alt proiect important…
Povesteşte-mi.
Imagine din spectacolul "Poveşti de familie", foto Adi Bulboacă
Pe tine personal te interesează dramaturgia românească?
Am avut posibilitatea să lucrez un astfel de text la Comedie. Ce mi-a plăcut e că n-a fost scris cu pretenţia de a fi altceva decât este. E o comedie romantică à la Woody Allen şi m-a sensibilizat candoarea scriiturii şi a personajelor. Chiar am simţit că povestea asta în care doi oameni frumoşi-rataţi, se au doar unul pe altul şi se distrug în cursul procesului în care încearcă să trăiască împreună m-a sensibilizat şi am încercat să pun asta în spectacol. Dar în rest foarte greu găsesc un text românesc care să-mi spună ceva.
Care e problema dramaturgiei româneşti?
Am senzaţia că autorii nu ascultă oamenii pe stradă şi nu ştiu cum vorbeşte un om în realitate, e un fel de onanism în ceea ce priveşte scrisul. Mulţi dintre ei nu merg la teatru, am senzaţia din scriitură… Plus că nu sunt sinceri şi nu sunt autentici în nimic. Nişte făcături. Omul vrea să scrie o piesă şi o scrie… Asta e o problemă de care m-am izbit eu citind anumite texte, dar nu generalizez, există şi texte româneşti valoroase.
Imagine din spectacolul "Crize", foto Mihai Zgondoiu
Cum ai descrie în acest moment peisajul regiei româneşti?
Plictisitor. O situaţie plictisitoare pe care cronicarii de teatru încearcă s-o prezinte pompos şi să transforme nimicul în mare calitate artistică. Eu văd foarte mult teatru şi ştiu la ce să mă aştept la majoritatea regizorilor. Mă deranjează pompoşenia cu care unii dintre ei declară inovaţia ca demers universal al artei lor, dar care în raport cu ei înşişi nu experimentează niciodată. Ştiu la ce să mă aştept în fiecare moment, la fiecare spectacol şi mă deranjează ipocrizia…
De ce ar face critica aşa cum spui?
Trebuie să-şi justifice şi ea existenţa… Dacă de mâine toţi cronicarii ar începe să scrie sincer, fără partis-pris-uri, am ajunge într-o situaţie în care cu toţii am trage concluzia că trebuie să închidem şandramaua.
Cam tristă viziunea…
E realistă.
Şi atunci de ce te-ai apucat tu de teatru?
Eu văd foarte mult teatru. De la 14 ani cred că văd constant pe stagiune 60-70 de spectacole. Sunt pasionat de acest fenomen. Ca regizor, vin dintr-un spectator foarte pasionat. Aşa cum Tarantino a dormit în sala de cinema, eu dormeam în sala de teatru. Să nu crezi acum că mă compar cu Tarantino (râde)… Dar, în fond, eu sunt foarte optimist şi încerc să fac spectacole care contează.
Pentru cine faci teatru?
Pentru mine. Fac spectacolele pe care mi-aş dori eu să le văd.
Imagine din spectacolul "Poveşti de familie", foto Adi Bulboacă
Şi ce te faci dacă şi ceilalţi, care alcătuiesc peisajul plictisitor, fac teatru pentru ei înşişi?
Eu nu fac teatru pentru mine în sens egoist.
Vorbeai de experiment. Cât de mult trebuie să experimentezi de dragul de a experimenta?
Deloc. Trebuie să încerci să fii viu ca regizor. Să încerci să nu-ţi repeţi mijloacele. Şi să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Dacă eşti atent la ce se întâmplă cu tine, sigur evoluezi şi experimentezi. Dar nu de dragul de a experimenta. Ci te modifici tu şi se modifică şi temele odată cu tine. În ceea ce priveşte mijloacele, trebuie să fii foarte atent să nu faci acelaşi spectacol la infinit.
Cât de departe merge libertatea unui regizor în raport cu un text?
În momentul în care textul devine spectacol, el nu mai e al anului 1850, chiar dacă atunci a fost scris. Este al anului 2012 şi spectacolul trebuie să fie al anului 2012. Să ia din text ceea ce rezonează cu anul 2012. Libertăţile pe care ţi le permiţi în raport cu textul cred că trebuie să fie mari… Dar să păstrezi spiritul textului, nu litera lui. Eu sunt convins că lui Ibsen i-ar fi plăcut spectacolul meu cu „Peer Gynt”.
De ce?
Pentru că el a scris un text despre risipirea unei vieţi cu potenţial şi despre ideea de a fi tu însuţi şi de a fi special în ceea ce faci în viaţa ta. Acel „a fi tu însuţi” îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. Asta e tema pe care am construit spectacolul şi cred că e în spiritul textului…
Ce experienţă trăită în teatru te-a schimbat?
Imagine din spectacolul "Peer Gynt", foto Adi Bulboacă
Care e calitatea cea mai importantă a unui regizor?
Imaginaţia şi capacitatea de a mobiliza un grup de oameni foarte diferiţi şi egomaniaci, cum sunt actorii…
Şi cel mai mare defect?
Să creadă că e buricul pământului. Şi de el m-am lovit în toate teatrele în care am lucrat. Peste tot dau de „ţesuturi ale fragilităţii” lăsate de unul şi de altul pe acolo… Şi trebuie să faci un fel de slalom printre ele, ca să nu te contaminezi şi să reuşeşti să-ţi faci treaba. Toţi avem orgoliu, dacă practici meseria asta n-ai cum să nu-l ai, pentru că ai tot timpul impresia că povestea pe care o ai tu de spus e cea mai importantă. Dar trebuie să-ţi păstrezi capul pe umeri. Şi am noroc că în jurul meu sunt oameni care-mi reamintesc în permanenţă că greşesc, iar asta e bine.
De ce să vină cineva la un spectacol de Vlad Cristache?
Ce i-aş spune eu unui spectator? „N-am făcut spectacolul ăsta ca să iau banii cuiva, l-am făcut ca tu să dai banii pe bilet şi să trăieşti o experienţă. E un spectacol pe care eu l-am făcut cu credinţă şi am încercat să fiu cât mai autentic şi am pus un pic din mine acolo… Sigur n-am vrut să păcălesc.”
Postat de Monica Andronescu in 08 October 2012 revista yourick http://yorick.ro/vlad-cristache-mai-poate-exista-un-sentiment-candid-si-autentic-in-aceasta-lume-jegoasa/
„Nu mi se pare nimic dramatic în situația tinerilor din teatru“
Vlad
Cristache
a absolvit UNATC, Secția Regie, în 2009, la clasa prof. univ.
Liudmila Szekelly și prof. asociat Radu Apostol, şi masterul de Regia
Spectacolului Contemporan, clasa prof. Victor Ioan Frunză. Cu
spectacolul său de licență, Douăzeci de minute cu îngerul de Alexandre
Vampilov, a cîștigat Premiul pentru Cel mai bun spectacol și Cea mai bună regie
la Festivalul de la Piatra Neamț. În 2010, spectacolul său de debut, Peer Gynt,
montat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, i-a adus o nominalizare la
Premiile Uniter pentru Regie, iar în prezent se află la a doua montare la
Brăila, cu Povești de familie, după un text al dramaturgei sîrbe Biljana
Srbljanovic.
Mai întîi
Ibsen, acum Biljana Srbljanovic. Cum ai ajuns la textul ei și de ce tot la
Teatrul din Brăila?
Spectacolul Peer Gynt a avut un impact foarte mare în Brăila, și teatrul, simțindu-se onorat
și de nominalizarea la Uniter pe care am avut-o în 2011 cu acest spectacol, m-a
contactat pentru un nou proiect.
Am propus Povești de familie de Biljana Srbljanoviç, un text care mă interesează de ceva
timp. Am simțit că acest text vorbește despre ceva foarte special:
dezintegrarea familiei într-o societate contemporană aflată în ruină, atît
socială, cît și emoțională. Seducător este și faptul că mesajul piesei e pus în
gura unor copii de zece ani, care nu fac altceva decît să se joace „de-a mama
și de-a tata“ în curtea din spatele blocului. Am vrut neapărat să lucrez cu o
echipă tînără de actori, ca să pun ingenuitatea și candoarea lor (încă
nealterate) în slujba piesei.
Da, iar
accentul este pe cel mai dureros punct al risipirii unei vieți – copilăria.
Jocul „de-a familia“, care ar trebui să aibă conotații pozitive pentru toate
copilăriile, capătă în piesă implicații negative. Repetînd tot ce văd în casă,
copiii îți dezvăluie treptat traumele familiei: lipsa de comunicare altfel
decît prin violența excesivă, lipsa de compasiune și, în final, de speranță.
Acest „teatru în teatru“ pus în scenă de personaje reflectă o lume de coșmar în
care traumele familiei, ale societății se răsfrîng asupra copiilor, cărora li
se fură dreptul de a fi copii.
E un mesaj
tipic unei țări ce a trecut printr-un război sau e un mesaj cu implicații mai
generale?
Contextual,
acțiunea are loc în Serbia postcomunistă, avînd ca fundal general și războiul.
Numai că nu cred că în asta constă cu adevărat piesa, ci în lipsa de comunicare
în cadrul familiei, ca celulă a societății, care se lasă contaminată și
contaminează, la rîndul ei, totul. Vedem în acest spectacol cum percep copiii
acest lucru și dacă ei vor fi aceia care vor schimba ceva sau nu. Am încercat
ca personajele să evolueze în cadrul jocului și practic, pînă la finalul
spectacolului, să ai senzația că acești copii, treptat-treptat, au devenit la
fel de monstruoși și de groaznici ca și părinții pe care îi imită. Ce începe ca
o joacă se termină ca un coșmar – copiii au devenit deja părinți, nimic nu se
mai poate schimba.
Deși e un
context delimitat spațial și temporal, ce e surprinzător e faptul că se regăsesc
numeroase stereotipii de gîndire și mentalități recognoscibile și în spațiul
românesc...
Elementul
comun cred că e noțiunea de „țară în ruină“. Piesa asta ar avea impact în orice
țară în ruină socială și emoțională, așa că eu îi recomand oricărui spectator
interesat să vadă un spectacol despre țara noastră să vină la acest spectacol.
Eu sînt însă și optimist, sînt convins că numai arătînd lucrurile acestea te
poți vindeca de rănile pe care ți le provoacă lumea în care trăiești. Cred că
acest spectacol are și un aspect curativ. Totuși, am încercat să nu expun o
teză, mă feresc să trag concluzii, e ceva ce mai mult simți decît gîndești, trebuie să fie o stare care ți se
comunică fără să o gîndești. Am dorit să fie un spectacol intens din punct de
vedere emoțional.
Aceste
„povești“ sînt clar generate de un context social pe care îl întîlnești mai
mult în țările est-europene, dar sînt convins că genul de interacțiune din
acest spectacol se întîlnește și în țările cu o economie puternică.
„Momente concrete de viață“
De unde
această viziune lipsită de speranță, atît în Povești de familie, cît și în Peer
Gynt?
Cred că ești
de acord cu mine că e învelită totuși într-o căldură umană, de momente comice,
nu e încrîncenare de la un capăt la altul, în nici unul din spectacole. Am
încercat pur și simplu să creez momente concrete de viață, care să ne
povestească pe noi, atît în ce avem mai frumos, cît și în ce avem mai
îngrozitor.
Biljana
atinge niște probleme care nu sînt confortabile pentru marea masă a oamenilor
din Serbia și, în general, atunci cînd atingi niște probleme care nu-i fac pe
oameni să se simtă bine în pielea lor, devii și tu hulit de ei. Sînt exemple în
toate epocile istorice de oameni care au încercat să arate care sînt problemele
și au fost ostracizați.
În familia
virtuală, de joacă, pe care o fac acești copii în curtea din spatele blocului,
unul dintre copii e adoptat și primește rolul cîinelui. Întrebarea pe care
mi-am pus-o e de ce acest copil preferă să rămînă în poziția de cîine și nu
pleacă să stea singur în altă parte. Mi-am dat seama că acceptă să fie bătută,
să fie ținută în lesă, pentru că asta este un fel de interacțiune umană și
preferă așa ceva decît nici o interacțiune umană. Indiferența cred că omoară
cel mai mult. Acest personaj preferă violența, să trăiască într-un mediu în
care e bătut, scuipat, ținut în lanțuri, și asfel să interacționeze cumva cu
oamenii, decît să fie tratat cu indiferență.
Mie mi-ar fi
plăcut să se întîmple chiar mai repede... Caut texte interesante pe care aș
vrea să le fac pentru a comunica ceva. Mă feresc de textele care nu-mi spun
nimic și n-aș vrea să lucrez doar de dragul de a lucra. Caut să am mereu un
demers sincer în raport cu spectacolul și, dacă și alți oameni, recte directori
de teatru, caută același lucru ca și mine, mă contactează, și iată că s-a
întîmplat.
Nu cred că
ăsta e un scop în sine. Nu intenționez să dovedesc ceva, vreau doar să exprim
în mod sincer propriile mele senzații, temeri, frustrări, aspirații și dacă
oamenii cred că e bine să mă recompenseze cu vreo nominalizare sau premiu, le
mulțumesc. Dacă nu, nu e nici o tragedie, pentru că nu asta e important, nu
ăsta e scopul meu principal.
În cinematografie
se vorbește frecvent de generații, de un nou val etc. Tu, în teatru, te
consideri ca aparținînd vreunei generații?
Nu. Orice
val, chiar și celebrul noul val francez, noul val românesc etc..., e format din
individualități. Nu cred că semăn cu nimeni, încerc să am propriul meu drum.
„Vreau doar să lucrez și să spun o poveste în mod onest“
Ce înseamnă
pentru un tînăr regizor să intre în sistem?
Mie nu mi se
pare nici greu, nici ușor, mi se pare că e un traseu normal. Nu mi se pare
nimic dramatic în situația tinerilor în teatru. Ușor-ușor, lucrînd, fiind
cinstit în ceea ce faci, nefiind bîntuit de nevoia de a face capodopere una
după alta, dar nici fiind o uzină de asamblat spectacole, cred că, treptat, se
conturează un parcurs profesional interesant. Eu vreau doar să lucrez și să
spun o poveste în mod onest. Dacă iese ceva frumos, ceva mai mult decît un
spectacol bun, cu atît mai bine. Repet, nu mă plîng de situația tinerilor din
teatrul românesc.
Care este
metoda ta de lucru cu actorii?
E o combinație
de construcție riguroasă și improvizație. Mie îmi plac lucrurile bine făcute și
de aceea încerc să am mereu o construcție cît mai riguroasă. Pentru că sîntem
la capitolul actori, țin neapărat să-i menționez pe actorii cu care am lucrat
la Povești de familie, un grup foarte bun, cu care am colaborat excelent și cu
care, cu siguranță, o să lucrez de acum înainte: Emilia Mocanu, Alexandra
Sălceanu, Ionuț Vișan, Silviu Debu.
Ce urmează
după Povești de familie?
Sînt
superstițios. Pot să-ți spun doar că urmează un text shakespearean, iar apoi un
text contemporan românesc, pe care vreau să-l montez din ianuarie, la Teatrul
de Comedie din București. N-aș vrea să spun prea multe, doar că premiera mi-aș
dori să fie de 1 martie, un mărțișor pentru spectatori.
Autor: Silvia DUMITRACHE -observator cultural nr 601
http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26188-articles_details.html
Vlad Cristache este cel mai tânăr regizor de la UNITER
Vlad Cristache este cel mai tânăr regizor de la UNITER
Vlad Cristache a terminat în anul 2009 Universitatea
Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică specializarea Regie Teatru la
clasa prof. univ. Liudmila Szekelly şi prof. asociat Radu Apostol.
În prezent este masterand în anul
II tot în cadrul UNATC la Regia Spectacolului Contemporan la clasa prof. Victor
Ioan Frunză.
Primul premiu din carieră l-a
obţinut în anul 2009 cu spectacolul de licenţă din facultate intitulat
„Douăzeci de minute cu îngerul" de Alexandre Vampilov.
A câştigat atunci premiul pentru
cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie la Festivalul de la Piatra Neamţ.
La vârsta sa de doar 24 de ani are deja un CV impresionant plin cu premii, participări
în diverse jurii şi la seminarii de profil.
Cel mai bun debut
Debutul pe scena profesionistă a
avut loc cu spectacolul „Peer Gynt" şi a fost unul de foarte mare succes.
Piesa „Peer Gynt" scrisă de dramaturgul norvegian Henrik Ibsen şi pusă în
scenă de tânărul regizor i-a obţinut o nominalizare la Gala Premiilor UNITER
pentru cel mai bun debut.
„Invit toţi brăilenii care nu
şi-au pierdut total dorinţa de evadare din cotidianul banal să vadă
spectacolul, să se bucure trei ore alături de unul din marile personaje ale
dramaturgiei universale şi să nu rateze şansa pe care, probabil nu ştiu că o
au, de a vedea un mare actor care este Marius Stănescu, într-un rol de
referinţă", ne-a spus regizorul Vlad Cristache.
Ceea ce l-a determinat să aleagă
această piesă pentru debutul regizoral oficial a fost tocmai blazarea oamenilor
care nu mai vor să viseze.
„Textul este un elogiu adus
libertăţii individuale şi reprezintă povestea unui personaj căruia îi vedem
întreaga viaţă. Îşi începe viaţa ca un tânăr visător cu care empatizăm şi care
pare că poate schimba lumea, dar ca majoritatea oamenilor îşi risipeşte viaţa
încercând să caute un sens pe care nu-l găseşte şi ajunge un bătrân mediocru pe
care nu îl mai poate salva decât dragostea femeii pe care a părăsit-o cu 60 de
ani în urmă", ne-a spus regizorul despre spectacolul său.
Iubeşte teatrul însă este atras în
primul rând de regie şi nu prea mult de actorie.
„Construcţia de situaţii
contrastante mă stimulează mai mult. Planul mai mare al construcţiei mă
fascinează mai mult decât planul de lucru în mic, la nivel individual",
ne-a mărturisit Vlad Cristache.
Întrebări şi răspunsuri
Cum este să regizezi şi să le dai
indicaţii unor oameni, de multe ori, mai în vârstă ca tine?
Vlad Cristache.: Trebuie să îi
seduci prin propunere şi convingându-i că ştii ce faci şi ce spui, că nu au
decât de câştigat dacă lucrează cu tine. Şi microfonul ajută în unele situaţii
foarte mult.
Te-ai gândit să faci şi regie de
film?
Vlad Cristache.: M-am gândit şi
la asta. Este un vis de viitor aşa cum este şi regia pentru spectacolul de
operă şi scrierea dramatică. Mă consider un regizor european, român şi sunt
convins că voi avea ocazia să fac spectacole şi în străinătate şi să las o
părticică din mine în fiecare ţară prin care trec.
Ce-i place
Teatrul, care este pasiunea mea
în calitate de spectator dar şi în calitate de practician. Îmi place şi filmul,
pot să spun că sunt un cinefil şi arta de sprijin pentru crearea unui spectacol
de teatru este arta cinematografică. Sunt foarte pasionat şi de spectacolul de
operă şi mi-ar face mare plăcere să fac astfel de spectacole în cariera mea.
Ce nu-i place
Nu îmi place lumea în care
trăiesc care este o societate sufocantă prin imbecilitate şi servilism.
Valorile sunt răsturnate şi sunt încurajate lipsa de fond şi de caracter uman.
Nu-mi place că lumea nu-şi mai lasă timp să viseze la ceva, la orice şi nu îmi
place să fiu singur.
PROFIL
Născut: 26 aprilie 1987, Bucureşti
Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti
Ocupaţie: Regizor
Familie: Necăsătorit
Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti
Ocupaţie: Regizor
Familie: Necăsătorit
Poveşti de familie pe scena de la Odeon
RadioFranceInternational
